“Din lumea celor care nu cuvântă”

Aşa se numea un diafilm văzut acum 30 de ani care prezenta diferite povestioare cu animale. Pentru copiii de grădiniţă (printre care mă aflam şi eu), acele diafilme erau fascinante, ce mai, un soi de National Geographic al anilor ante `89. Mi le aduc şi acum aminte, nu poveştile ci imaginile: descriptive, cu tentă realistă, triste, melancolice, cu o dominantă cromatică caldă,  texte scurte, triste şi ele. Probabil că nu erau chiar atât de triste pe cât le rememorez eu dar asta e irelevant. Le priveam şi mă cufundam în povestea, întotdeauna prea scurtă, a necuvântătoarelor pictate frumos. Mă cuprindea un fel de… compasiune pentru bietele animale condamnate la o vieţuire non verbală…Culmea! În poveste păreau că se derulează acţiuni, sentimente, dorinţe, toate trăite muţeşte într-un stil grafic ilustrativ care nu trăda prin mimica animalelor mai nimic din “subtitrarea” cadrului. Cel mai bine îmi aduc aminte câteva imagini dintr-o povestioară cu două turturele…

Uitasem de diafilmele acestea până când am dat peste o cutie plină cu diapozitive şi amintirile legate de proiecţiile din grădiniţă (pe care le percepeam ca pe un mare eveniment!) s-au altoit instant pe experienţa de viaţă acumulată între-timp, ca artist. Şi nu mă refer aici la stilistica imaginilor sau la tipul de grafică folosit, ci la acele naraţiuni succinte şi melancolice din  “Lumea celor care nu cuvântă”(E.Gârleanu). 30 de ani mai târziu mă găsesc şi eu în lumea unor tipologii umane pentru care cuvântul nu este vehicolul prim în comunicare. Filo-logos-ul e ceva secundar, de surdină, ceva care de multe ori funcţionează post restant, incoerent sau evaziv. Să spunem că, în mare parte, artiştii vizuali (dar suspectez cu aceeasi candoare şi creatorii din alte categorii) nu sunt mereu cu replica la ei. Dacă îi intrebi ce au mai făcut prin atelier (sau groaznica şi crucificatoarea întrebare: “ce ai mai pictat/făcut?”) primul gest, înainte de orice sunet, va fi dezlipirea privirii de pe faţa interlocutorului şi aruncarea ei în orice altă direcţie care ar putea da un indiciu despre ce ar putea sau ar trebui să conţină răspunsul. Sunt artişti care au un logos exersat, elocvent, chiar virulent, dar procentul este mic, în plus, a nu se confunda elocinţă şi vigoare verbală cu densitatea talentului. Cred mai degrabă că acest tip de discurs este unul jucat şi e secundar discursului plastic. Desigur e bine când el există  şi e înteţit, se întâmplă chiar să asculţi cu plăcere un artist care cuvântă, dar acestă “reuşită” e doar fructul unui exerciţiu, nu este propriu unui creator de imagine. Fluxul ideilor în cazului unui artist vizual nu se canalizează în zona centrilor vorbirii, a scrisului, a oraţiei ci…on the other side of the moon. Totusi, ce bine! Lumea artelor şi-a creat proprii anticorpi împotriva artiştilor impotenţi vocal iar criticul de artă (curatorul!) preia ca organ activ funcţia cuvântării în sfera artistică. Şi nu că nu o fac bine sau că nu ar fi nevoie…doar că acest “organ” (îmi vine să-i zic organon) la un moment dat devine autocefal iar logosul devine o celulă care se multiplică haotic şi necontrolat…  Ce vreau să spun?  Că discursul verbal tinde să ţină loc de conţinut. Discursul curatorial a început să îşi “aplice” mai multe funcţii decât e necesar împingând un parcurs expoziţional în zona teoretică. Nu ştiu dacă de aici se va naşte un hibrid artistic sau poate e deja născut, dar simbioza text, imagine, spaţiu, sunet, mişcare e deja întoarsă pe toate feţele în teatru şi nu de ieri de azi. Dar nu vorbim despre teatru, încerăm totuşi să vorbim despre artă. Artă contemporană. Dacă filo-logos-ul – textul ajută mai mult decât am simţi nevoia, atunci e foarte probabil că imaginea (ceea ce se vede într-o expoziţie) să se rezume la o ilustraţie, fie ea complexă şi seducătoare, a unui text curatorial. Dacă e aşa, pe mine ca iubitor, creator şi consumator de artă contemporană, m-a pierdut. S-a vorbit şi scris mult despre ce, cum este (şi dacă este) un limbaj vizual, un limbaj al artei, ştim cu toţii cărţile… însă după experienţa ultimilor 20 de ani pe scena de dans curator-artist, poate ştim mai bine ceea ce NU este limbaj plastic/vizual/artistic….Nu este textul frumos printat şi lipit la milimetru pe peretele de la intrarea în expoziţie, nu e synopsis-ul scurt din comunicatele de presă sau invitaţii, nu e bibliografia de studiat ca să poţi parcurge intelectual expoziţia, nu e interminabilul şi elevatul vorbit la microfon în deschidere, nu e, nu e, NU E. La fel ca în acele diafilme în care textul umanizant vizavi de viaţa unor animale, nu avea nicio legătură cu necuvântătoarele, exact la fel, incursiunea exhaustiv teoretică în lumea unor creaţii de artă care nu funcţionează prin mediumul limbajului scris sau vorbit, crează o disonanţă simplu de perceput dar cumva acceptată molcom în cutumele artei contemporane.

Mda, nu zice nimeni că e uşor de asimilat arta contemporană, nici o simfonie contemporană nu e. Propria noastră istorie nu e uşor de înţeles… Ce e de făcut? Nimic spectaculos. Să acceptăm provocările artei contemporane, să trecem pragul expoziţiilor “ciudate” fără vestă de salvare, să îndrăznim un dialog, să înţelegem atât cât se poate, atât cât ne dăruie o lucrare de artă şi să lăsăm povestea ei să se lege de la sine. Practic (îmi place perpetua întoarcere la practică) trebuie să devenim mai conştienţi că, vizionând o expoziţie, intrăm în “Lumea celor care nu cuvântă”… dacă se poate. Dacă nu se poate şi nu se poate şi e musai să citeşti notele de subsol la fiecare “frază” probabil că nu ai de a face cu arta vizuală ci cu hibridul de care pomeneam mai sus, născut din ideile hiper-doxe ale unui curator şi lucrările superbe ale unui artist probabil.

de Arta Popescu