“Let me entertain you”

Ce vrem atunci când intrăm în sala de teatru? Sau în sala de cinema? Dar când mergem la operă sau la o expoziție de artă ? Ce căutăm acolo? Mergem pentru că așa fac oamenii educați și culți? Suferim ce avem de suferit… o oră, două de confuzie sau plictiseală și apoi revenim fericiți la Netflix sau Facebook, liniștiți că am bifat și noi o “treabă” intelectuală”?

În definitiv, nu prea știu ce îi face pe oameni să iasă din casă într-o zi de joi, februarie umed, ca să participe la o piesă de teatru independent sau la o expoziție de artă contemporană… Sau ce anume îi face pe alții să iasă de la muncă pe la un cinci, șase și să fugă la deschiderea nu știu cărui spațiu cultural sau lansare de carte – poezie contemporană. Dar la zilele culturale cehe sau la zilele filmului finlandez?… Felul în care oamenii citadini aleg un eveniment cultural în funcție de altul sau de orice altceva, nu mi-l pot clarifica. E un algoritm enigmatic pentru mine și de multe ori mă întreb cu surprindere cum de a mers x sau y la cutare eveniment? Până la urmă consider, dincolo de complezențe, un efort prezența în sine  și apoi dorința de a asimila intelectual și emoțional un act artistic. Cred sincer că astfel de eforturi fac omenirea mai bună și mai evoluată. Un minim interes, în timp, are un efect pozitiv. Dar cum se declanșează dorința de participare la un eveniment artistic? Şi de ce? De ce facem acest efort? Ce sperăm când ne apropiem de locul unui eveniment cultural? Ce dorim, de fapt?

Majoritatea probabil caută un fel de plăcere. Caută un stimul pozitiv, ceva plăcut estetic în orice caz. Majoritatea asta așteaptă, ceva frumos pentru că, nu-i așa, arta înseamnă frumusețe, armonie, gingășie, arta e acel je ne sais quoi…   

Ei bine arta (cultura) nu trebuie să fie ferecată în această categorie estetică. Nu trebuie închisă în niciun fel de categorie estetică. Arta poate să migreze dintr-o categorie estetică în alta, poate să le conțină pe toate sau niciuna în mod special.

Arta nu e obligată  să fie confortabilă pentru că  este un element inerent vieții umane, nu un accesoriu socio-cultural. Ea face parte din metabolismul unei societăți, e organ sensibil și activ la orice modificare de structură sau de suprafață, într-o comunitate. E strict legată de ceea ce gândește, spune și face omul. E meniul pe care îl crează umanitatea.  Oamenii nu trăiesc doar frumosul, nu fac doar binele și nu gândesc doar adevărul. De ce ar reflecta arta, în mod selectiv, doar aspectele pozitive? Cine își dorește ca arta să fie ipocrită?

Creația vine din experiențe trăite, care mai apoi se multiplică în sfera imaginarului, în posibile experiențe suferite de autor și revărsate în conținutul produsului artistic. Desigur, mesajul artistic este transmis printr-un canal estetic sau să-i spunem, printr-un ordin intelectual de o anumită valoare, dar nu e eminamente armonic. Nu înseamnă nici că  se ocupă doar de estetica urâtului, creația se subordonează experiențelor umane care nu sunt mereu croite pe un scenariu fericit.

Arta livrează un mesaj prin diferite elemente (forme) iconografice, emoționale, vizuale, intelectuale, subconștiente… și fiecare din aceste posibilități influențează interlocutorul în feluri greu de cuantificat.

Poate am dori ca arta să fie un refugiu emoțional, un loc călduț unde avem parte de puțină plăcere, departe de vâltoarea vieții… însă pentru asta avem ciocolată, nu e nevoie de ani întregi de pregătire, de ore petrecute în încercări și iluzii, de nesiguranță, neputință și toți ceilalți demoni care însoțesc negreșit creația. Un produs artistic fie carte, coregrafie, muzică, grafică, pictură, film, poate avea un scop bine definit în a delecta spiritul, dar delectarea aceasta nu presupune pentru toți și mereu o arie pozitivă a emoțiilor, ba de cele mai multe ori e chiar contrariul.

Creația e un proces, s-a mai spus asta, e un drum de la a spre b dar rezultatul nu e mereu bine definit. Ca să explic altfel, e precum un drum de întoarcere într-un loc unde ai fost cândva, demult, atât de demult încât nu mai știi exact tot traseul, dar pe măsură ce îl parcurgi, recunoști repere și îți dai seama că, deși nu mai ştii bine cum arată locul destinației, odată ce îl vei vedea îl vei recunoaște. E ca o suprapunere instantă de planuri – cel al memoriei cu cel al realității, cel al emoției cu cel al imaginii. Juxtapunerea aceasta crează/produce un obiect artistic care pur și simplu este, există. Produsul artistic ni se adresează atâta vreme cât dorim să interacționăm cu el. Arta cere atenție dar nu omoară pentru asta și nu ar trebui nici să se vândă pentru acelși motiv. Arta e un solilocviu în care publicul vrea sau nu să fie un referent. Nu putem cere creatorilor să producă exclusiv culcușuri emoționale. Creația se mulează pe clipă, pe momentul facerii ei în punctul istoriei în care se naște. Contextul creării ei este de cele mai multe ori inconfortabil, abrupt și abrutizant.

Arta cere să fie privită. De cele mai multe ori, atât e suficient pentru a avea un impact. Starea de awarness e unul din cele mai dorite efecte pe care le poate produce. Dacă un rezultat artistic poate să ne facă conștienți de propria indulgență și nimic mai mult, EVRIKA !

În concluzie, tot nu știu ce îi atrage pe oameni spre artă și cultură, dar știu ce nu ar trebui să îi atragă și ce nu ar trebui să aștepte de la o întâlnire cu arta/cultura :). Până una alta, status-ul artei e indiscutabil: sine qva non!

 

 

Hassium by Anca B.