Anca am ajuns pînă la urmă și în atelierul tău, pe strada Tipografiei nr.16:) Pentru cine pictezi, care este publicul tău?
Colegii de breaslă. Însă pictura mea nu e ermetică, mă gândesc că publicul e variat, dar mărturisesc că mental, mă raportez la un public cu educație artistică, însă nu recunosc în asta o limită în interacțiunea cu lucrările mele.
Ai în minte un mesaj pentru public în timp ce pictezi?
Mă gândesc la un conținut dar nu l-aș încadra în categoria unui ”mesaj”. Mesajul presupune o premisă în care artistul își dorește să lanseze spre privitor un conținut coerent, palpabil, inteligibil, rotund, ori eu nu îmi propun să plasez mesaje. Cel mult o invitație spre lumea din lucrările mele, nu pot să garantez că voi livra un conținut unanim inteligibil și coerent, cu atât mai puțin palpabil sau rotund, deși admir pictorii (artiștii) care reușesc asta.
Până în ce punct accepți intruziunea publicului în interiorul lucrărilor și implicit în psihologia autorului, adică în psihologia ta? Ții la o oarecare distanță între tine și public?
Nu mă simt foarte expunsă prin lucrările mele deoarece abordez o formă mai largă, chiar și a unor teme personale. Vorbesc despre solitudine. E ceva ce aparține oricui, deci nu e un sentiment foarte intim. Felul în care mă raportez eu la solitudine e personal și desigur asta dă particularitate lucrărilor mele dar nu spune ceva adânc despre mine, pot să sper că spune ceva adânc despre om.
Crezi în ”aura” operei de artă?
Da. O lucrare iconică are o aură și cu ea rămâne în istorie. Nu știu dacă aceast lucru e un construct conștient al artistului, poate e mai degrabă un statut atribuit de posteritate.
Cât de mult depinde arta ta de locația/spațiul în care lucrezi?
Depinde mai puțin de spațiul în care lucrez și mai mult de spațiul în care urmează să o expun sau unde mă gândesc că ar trebui să fie expusă. Îmi place să creez o legătură între lucrări și felul în care spațiul îți impune un anume acces la vizionarea lucrărilor de artă.
Care e partea cea mai dificilă în crearea unei picturi?
În cazul meu e tonul de început. Pentru mine totul stă în ”început”. Există undeva în mine un diapazon pe care trebuie să îl captez din primele gesturi care dau sentința unei lucrări. Dacă prima jumătate de oră are ritm, restul etapelor doar se pliază ca într-un domino, totul devine clar și logic.
Cum gândești/vezi relația dintre intenție, planificare, execuție și produsul final?
Totul e concentrat în execuție, e tot ce țin minte despre o lucrare pe care am făcut-o.
Intenția e mai mult un cadru conceptual sau emoțional câteodată, în care se întâmplă pictura, în care ea evoluează. Cred că văd practica mea ca pe o mișcare continuă, de aceea mă simt mai atașată de proces decât de rezultat.
Cum te pui în starea de a face în momentele lipsite de inspirație?
Nu cred în inspirație. Cel puțin nu în acea inspirație despre care se crede că se pogoară brusc peste artist. E un mit. Cel mult cred într-un flux continuu al ideilor care crează un context în care se naște un concept. Cred mai degrabă în asimilare, căutare, interogare și spirit critic care mă ajută să îmi asum ideile și să găsesc forma de expresie potrivită.
Zi-mi 3 artiști care îți plac, te motivează și te pun pe treabă.
Îmi plac mai degrabă artiștii care lucrează în afara mediului picturii. Îmi plac regizorii și coregrafii. Dar dacă e să mă limitez la artele plastice, mă opresc mereu asupra artiștilor care lucrează în manieră monumentală, Richard Serra, Tara Donovan, Tauba Auerbach, Pia Camil, Jannis Kounellis, Ellsworth Kelly. Mă motivează practica artiștilor tineri din Cluj, mă pun pe treabă vizitele în atelierele colegilor mei, în general discuțiile despre artă și idei mă stimulează.
Cum vezi rolul tău ca profesor de pictură?
Nu aș fi bănuit că acest rol mă va entuziasma atât de mult. Cu siguranță e un clișeu să spun că această profesie e un privilegiu, dar e cea mai onestă caracterizare. Iar cel mai interesant lucru care se petrece e că actul pedagogic nu e unidirecțional, profesor-student ci și viceversa. Rolul meu e să le ofer repere pe care, indiferent că le îmbrățișează sau le combat, se transformă într-un proces care îi ajută să se cunoască. E surprinzător, dar studenții intră în facultate cu mult mai multe prejudecăți decât te-ai aștepta. Mă refer la preconcepții despre tehnici, pictură, artă, artiși, cultură. Văd asta ca un neajuns al sistemului de învățământ preuniversitar. De cele mai multe ori, rolul meu de profesor înseamnă și un reset pentru studenți.
