Relicvar Art Space / Strada Târnavelor Nr. 4, Cluj-Napoca. Acolo încă mai poți vedea, până în 30 ianuarie, una din cele mai bune expoziții ale anului care tocmai a trecut, însoțită de un text curatorial pe măsură.
„Omul modernismului, proaspăt ieșit din matca-i, cândva în plină Revoluție Industrială, a alungat idila din viața sa. Deși tânjește după ea din adâncul sufletului, planul său actual și orânduirea sa de viață sunt anti-idilice. Idila nu este doar un sentiment de viață, ci și un mod binecuvântat de a fi. Ce am păstrat din ea? A mai rămas oare o palmă de pământ pe care să ne putem odihni inima, sau ne-a rămas doar goana, căutarea neliniștită a unui loc, a unui punct de observație fără orizont, o privire oarbă a lumii create?! Corot este, poate, ultimul care a mai viețuit în idila neprihănită, impresionismul nefăcând decât să acopere liniile de falie cu o glazură de culori stridente iar urmașii au reușit cel mult să evoce o fracțiune din ea, prin plăsmuiri artificiale. Astăzi, descrierea idilei pitorești este un fenomen marginal, aruncat undeva între fantasmele bucolice și kitsch-ul turistic siropos. Chiar dacă suntem copiii unor leagăne de beton și ai unor „bone” din LED-uri, uneori încă mai suntem ahtiați după mirosul pământului, freamătul colorat al așternutului de frunze, încolțirea ierbii, îmbrățișarea primitoare a lumii organice, mereu înnoitoare; acestea rămân nevoi elementare pe care le prescriu chiar și terapiile actuale. Privite, simțite ca paliative, picturile lui Andrei Ispas implică privitorul într-un mod lucid, activ vizual.
Aceste peisaje perene nu sunt reprezentări ale unor spații definite topografic, ci sunt aduceri aminte ale unor priveliști care, totuși, creează locuri, evocări ale unor meleaguri universale, atemporale. El nu ne prezintă o natură visată sau reeditată, nici nu documentează un instantaneu fotografic monocular, în ulei de in. Mai degrabă decât aceste procedee frivole, la modă, el ne invită în peisaje extrase (developate) din memorie, așa cum făceau pictorii chinezi clasici. În peisajul său, vegetația nu evocă luxurianța unui Eden pierdut în culori nostalgice, nici amintirea melancolică a vreunei ’l’âge d’or’ idealizate, demult apuse, ci, mai degrabă, ia cunoștință de vremelnicia ciclică a lumii organice perpetue, cu o obiectivitate senină. În același timp, imaginile sale sunt pătrunse de o sugestie resemnată a unei idile palide. El nu este un naturalist, nu se îmbată de explorarea metodică a naturii. Deși pictează din memorie, rămâne un observator al realității. Caută o realitate care se află dincolo, atât de extaze, cât și de obiectivități insensibile. E lipsit de pasiune și iluzii, evocând numai lucruri mereu existente. E descătușat de orice dorință de evadare, de imaginație afectată și exotism. Pentru el, natura nu este un produs al fanteziei, nici o capcană mincinoasă la care tânjește omul postmodern epuizat, nici un trofeu fixat lucid de lentile reci. Pentru el lumea este un loc încântător, în care toate sunt rânduite. E un loc familiar, cu care ne putem impregna, intra în osmoză și putem fuziona organic, natura fiind, prin însăși originea ei, plină de bunătate, primitoare. Nu este indiferentă.
Deși limbajul său pictural este prozaic, pânzele sale radiază ardoarea reprimată a romanticilor, panteismul latent al lui Constable, entuziasmul său pentru seninătate. De asemenea, în pasta lui grasă este impregnată demnitatea firească și limbajul nemeșterit, lapidar, al lui Andreescu, seriozitatea sa, viziunea lui sobră, culorile grele de pământ, respirația gliei și căldura ei maternă. Pentru că și pictorul nostru este fascinat de Muma Pământului. Pe fiecare orizont și la rădăcina fiecărui copac al său sălășluiește acest duh adormit, căruia noi îi insuflăm viață cu privirea noastră îmblânzită. El surprinde întâlnirea dintre cer și pământ, atingerea lor fermecătoare. În picturile sale, dacă se desfășoară vreun ’eveniment al existenței’, acesta se întâmplă doar pe linia orizontului. Privește peisajul cu retina și mentalitatea clare, cu calmul stoic al ființării întru. Acceptă tot ceea ce vede, tot ceea ce poate experimenta din lumea cunoscută. Nu strivește tainele lumii, nici nu le înmulțește. Se mulțumește cu minunile luminii diurne, pe care i le oferă natura accesibilă. Adevărata idilă nu este vreo fermă de zâne perpetuu însorită de pe malul râului, nici vreun atol á la carte postale dulceag-grețos, ci natura încă neprihănită, dar cultivată, un peisaj în revărsare de forțe primordiale, impregnat de taine, prea familiar la prima vedere, obișnuit, chiar banal, dar care se dovedește a fi, de fapt, un crâng Elisiac, o dumbravă minunată, o gură de rai.
Urmând intuiția înțelepților stoici, AI crede că semnele providenței se disimulează pretutindeni în natură, care este impregnată de Logos. Acesta ar fi „văpaia primordială”, ascunsă în străfundurile lumii, ordonatorul și dirijorul universului, care pătrunde, animă și luminează întregul. Prin sensibilizarea noastră, o scânteie poate fi aprinsă în noi chiar și atunci când contemplăm natura. În acest fel, omul, cu privirea sa creatoare, cu starea sa de conștiință, poate atât înălța, cât și răsturna natura. În cele din urmă, idila trebuie să renască în noi, prin văzul nostru, prin atitudinea noastră, prin contemplația noastră tăcută, implicând toată vigilența ființei noastre. Orice pre-luare de peisaj a lui Ispas poate fi un catalizator pentru acest demers, deoarece el este pictorul idilei stoice.”
Géza Dabóczi
