Ovidiu Leuce

Care sunt sursele și temele tale?

Am alcătuit în timp o arhivă de fotografii și obiecte pe care le folosesc că punct de pornire. Într-o primă fază eram interesat în special de imagini legate de comunitatea românilor din Italia, acum însă selecția e mai amplă, reviste, cărți sau piața de vechituri din Oser. Dar încerc să folosesc această acumulare în mod diferit, de la proiect la proiect, astfel încât să nu repet aceleași soluții formale.

La ce lucrezi în momentul actual?

Am reluat de curând ceramica. Cu toate că am absolvit ceramică la universitatea din Cluj, nu am practicat-o mult timp, m-am ocupat în special de pictură. Acum dezvolt câteva proiecte în ambele medii, e fascinant să văd cum materia are capacitatea de a modifica o intenție sau de a-i sublinia forța. Ceramica mea se naște în fapt din pictură, ca o posibilitate de a extinde spațiul picturii.

Tehnicile: furate, învățate, aplicate? Cât de important e astăzi să le stăpânești?

Puțin din toate … Doar că tehnicile au fost întotdeauna folosite de artiști pentru a atinge un obiectiv, pentru a da formă unui discurs. Cred că e la fel și astăzi.  În pictură, desen sau orice altceva, atunci când tehnica e doar un virtuosism inutil nu numai că nu folosește la mare lucru dar poate fi chiar o capcană. Lucrările care au ca singură intenție tehnica pot „fura ochiul”, dar până la urmă sunt plicisitoare. Personal prefer operele în care tehnica, dacă există, nu e etalată imediat.

Cum gândești dintre intenție, planificare, execuție și lucrarea finală?

E destul de dificil să prezic ce se va întâmpla, care va fi rezultatul final al unui proiect sau al unei lucrări. De cele mai multe ori, lucrând și experimentând, ideile se complică cu o mulțime de alte date și informații după care urmează o muncă de simplificare. Pictez adesea peste lucrări vechi, le recompun, la las deoparte, le stratific, până când la un moment dat unele încep să „funcționeze”. Același proces îl folosesc și pentru ceramică, multe piese sunt colaje cu fragmente din alte lucrări și obiecte existente. Câteodată o lucrare îmi place din prima și o las așa, dar asta e destul de rar.

Cum te pui în starea de a face în momentele lipsite de inspirație?

Nu prea aștept inspirația, prefer o anumită disciplină atunci când lucrez, rutina de zi cu zi a atelierului îmi place. Munca rămâne, în continuare, cel mai bun vehicul pentru a întâlni surprize.

Zi-mi 3 artiști care îți plac, te motivează și te pun pe treabă.

În general o expoziție bună sau o lucrare care-mi place mă umple de energie, indiferent de artist. Iar preferințele mele se referă la lumi artistice diferite, uneori mai aproape de slăbiciunile mele decât relaționate cu ceea ce fac. Dar, că să mă limitez la unii dintre artișții contemporani, invidiez capacitatea de a „rezista” a unei artiste ca Louise Bourgeois, admir metodicitatea lui Gerhard Richter, mă fascinează abordarea liberă a lui Franz West, mă atrage lumina din lucrările lui Alfredo Pirri, recitesc des interviurile cu Jannis Kounnelis, iar pânzele imense ale lui Mario Schifano îmi dau întotdeauna energie pentru a (re)începe să pictez și a (re)gândi pictura.

Ce crezi despre comunitatea artistică locală, ce relație ai cu aceasta?

În Cluj au activat, chiar și în timpul comunismului, artiști că Ana Lupaș, Corneliu Brudașcu sau Eugenia Pop, că să-i amintim numai pe câțiva, a fost mereu un oraș viu în care s-au întâmplat lucruri bune. Momentul de față cred că e într-un fel continuarea acestei tradiții. M-am întors anul trecut de la Roma, unde am locuit aproape doisprezece ani, și îmi place ce se întâmplă în oraș; mă interesează mai puțin logicile economice, aspectele „la modă” sau orgoliile locale, acestea sunt peste tot, prefer să iau ceva din efervescența și dorința de „a face” a întregii comunități, nu doar cea artistică.

Ar fi bineînțeles multe de spus despre lipsa unor structuri care să sprijine această comunitate, în special faptul că nu există un muzeu de artă contemporană, dar sper că aceste probleme se vor rezolva pas cu pas.

Cum te raportezi la contextul artistic internațional?

Diviziunea între sistemul de artă global și spațiul poetic personal e fragilă. Cu toții, artiști, curatori, galeriști sau colecționari, ne mișcăm între sisteme mari și mici, e inevitabil, dar cu cât sistemul devine mai complex și relațiile atât de complicate, cu atât mă gândesc că atenția artistului ar trebui să fie îndreptată  în altă direcție.